Alexandru Niculescu
Peregrinări universitare europene

Anul apariţiei: 2010
Număr de pagini: 408
Dimensiuni: 14,5 x 20,5 cm
ISBN: 978-973-8131-71-2
Preţ: 30 lei (TVA inclus)

Paginile acestei cărţi închid o experienţă de viaţă. O singulară peregrinare universitară (şi nu numai!) într-o perioadă a istoriei europene tot atît de puţin obişnuită. Trecerea unui profesor al Universităţii din Bucureşti prin cinci Universităţi ale Europei: Berlin-Est (din aşa-numita „Republică Democrată Germană“), Viena, Padova, Paris IV – Sorbona şi Udine. Cu unele întreruperi, timp de zeci de ani: din 1954 sau, mai precis din 1963 pînă în anul 2000! Un parcurs spaţial-geografic şi temporal agitat: începe din epoca imediat următoare morţii lui Stalin, trece prin ascensiunea la putere, dictatura naţional-comunistă dar şi sfîrşitul lui Ceauşescu, pentru a ajunge la eliberarea lumii de totalitarismul comunist din noiembrie-decembrie 1989. Ani grei, întunecaţi în care uşor se putea cădea în prăpastiile abjecte ale colaborării cu asupritorii, cînd – aşa cum scria poetul Nicolae Labiş – „ne pîndeau din umbră flămînde guri de lup“, ale Securităţii. A merge mereu înainte, a îndeplini datoria cea dreaptă, a nu ceda unor amăgitoare cînturi otrăvite de sirene – şi, mai ales, a crede în Dumnezeu, în Adevăr şi în lumina zilei ce va să vină.

Uşor sau greu am trecut prin evenimente şi încercări de tot felul. Am avut satisfacţii, bucurii, am întîmpinat agresiuni politice şi presiuni psihologice, intrigi securiste, necazuri. Am încercat să-mi urmez drumul, neabătut. Astfel am avut prilejul de a întîlni de-a lungul periplului universitar personalităţi de primă valoare, ştiinţifică (Roman Jakobson, C. Th. Gossen, G. Devoto, E. Coşeriu, Pierre Grimal, Alf Lombard, Carlo Tagliavini, Gianfranco Folena, Maurice Molho, Alberto Limentani), alături de care nu uit – nu voi uita niciodată – pe prietenul profesor Lorenzo Renzi şi pe doctorul medic Octavian Hoancă. Mai sunt şi alţii... Dar las pe cititor să îi descopere, la Viena, la Padova, la Paris sau la Udine.

Existenţa lor a ţinut mai senine orizonturile mele învolburate de apartenennţa mea – viscerală – la ţara mea de baştină, de totdeauna. Dar nu a putut împiedica vreodată dorinţa mea permanentă de libertate. Libertate, justiţie, adevăr...

Pînă cînd, din 1983 pînă în 1985, am fost împins – fără altă alternativă, fără altă intenţie decît aceea de a mă salva – în exil. Ceea ce – trebuie să recunosc – a fost o adevărată descătuşare, dar nu lipsită de îngrijorări (soţia mea rămînea în ţară). Desigur, eram şi eu, în sfîrşit, un profesor liber în Occident, precum erau colegii mei din Universităţile în care mă găseam (din Paris, din Padova şi din Udine). A început atunci pentru mine opoziţia declarată, deschisă faţă de regimul din România. Împotriva căruia, trebuie să o spun, se angajase înaintea mea fiul meu Adrian Niculescu. Am fost ajutat de personalităţile de seamă ale exilului românesc din Paris, în frunte cu Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Mihnea Berindei şi Sanda Stolojan, alături de Marie-France Ionesco şi de Cicerone Ioniţoiu. Susţinut, în acelaşi timp, de Christian Bec, directorul Departamentului de Italiană-Română al Sorbonei. De bunăseamă, cred eu, de Sus, o protectoare putere divină veghea. Ambasada securistă, prin interpuşi, voia să mă înlăture de la catedră.

Anii 1989-1990 mă găsesc profesor în două Universităţi: la Paris şi la Udine. La Paris am participat şi am trăit euforia eliberării din decembrie 1989. Acolo mi-am reîntîlnit colegi universitari şi prieteni din România, de la Smaranda Vultur la Paul Cornea, Ion Aurel Pop, Livius Ciocârlie, dar şi reprezentanţi ai literaturii românesşti, precum regretata poetă Mariana Marin şi mai ales Ana Blandiana, această emisară urbi et orbi a speranţelor noastre de atunci, într-o construcţie nouă a României libere şi democratice.

„Cînd se petrecură aceste?“ – mă întreb şi, de bună seamă, ne întrebăm cu toţii. Poate că un răspuns apare în paginile ce le-am scris.

În 1992 şi, de atunci, mereu, m-am întors în România. Am primit, în 1998, o deosebită cinste: cetăţenia de onoare a Timişoarei şi doctoratul honoris causa al Universităţii de Vest. Iar mai tîrziu, mi s-a permis să mă întorc ca profesor „asociat“ în Universitatea din Bucureşti.

Fiind în Italia, începînd din 2002, professore emerito al Universităţii din Udine, unde am întemeiat catedra de limba şi literatura română. Adică reunind, aşa cum am dorit, atîta cît am putut, ţara mea de baştină, pe care in pectore nu am părăsit-o niciodată, cu Europa culturii, cu lumea luminilor adevărate.

Suport: hârtie